Da, realitatea pare să fie o copie a unor situaţii pe care le-am trăit şi ieri, şi acum câţiva ani, însă asemănările sunt doar o aparenţă. Iar aparenţa respectivă poate avea costuri foarte şi foarte mari. Mai grav, aceste costuri ar putea depăşi capacitatea noastră de “plată” şi de restabilire a unui echilibru de care avem nevoie pentru a putea trăi între liniile şerpuitoare ale acestei ţări.

La etapa aprobării de către guvern a acestui proiect, cei care au venit cu acest document în faţa miniştrilor îşi justificau punctul de vedere prin nevoia de ajustare a Codului silvic la noile cerinţe şi provocări cu care se confruntă domeniul forestier, un alt motiv fiind legat de revederea unor prevederi pe care se pot sprijini obiectivele gestionării durabile a pădurilor.

Nu putem anticipa, odată cu aprobarea Codului silvic, o învio­rare a procesului de extindere a suprafeţelor împădurite, dar recăpătăm certitudinea cel puţin a păstrării pădurilor pe care le avem.

Aşa cum înţeleg autorii documentului, acesta are scopul de a asigura continuitatea pădurilor şi biodiversităţii în corelaţie cu condiţiile de creştere a influenţei activităţii antropice şi a schimbărilor climatice. Iar noile reglementări, împreună cu cele actualizate, au drept ţintă valorificarea raţională a produselor pădurii.

Dat fiind faptul că pădurile nu sunt un simplu loc în care facem poze în poiene cu dediţei, se pune în faţă rolul primordial al acestor zone pentru a beneficia constant şi în volum deplin de funcţiile lor de bază – funcţia ecologică şi cea social-economică care trebuie să răspundă clar intereselor cetăţenilor şi care insistă în perspectiva respectării unui drept de necontestat – dreptul la un mediu sănătos de viaţă.

Sarcina respectivă este la fel de obligatorie pentru toţi actorii care au o anumită relaţie cu pădurea. La ora actuală există trei forme de proprietate asupra pădurilor – fond forestier proprietate publică a statului, fond forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi fond forestier proprietate privată. Cu unele mici diferenţe, drepturile şi obligaţii­le sunt practic aceleaşi. Doar că proprietatea privată nu se poate genera din contul celorlalte forme de proprietate, ci doar ca urmare a împăduririi unor terenuri deja deţinute în proprietate, dar şi aici cu respectarea unui cadrul specific acestui domeniu şi în condiţiile legii.

Autorii documentului au insistat să atragă atenţia la prezentarea lui, că „implementarea acestui proiect prevede majorarea suprafeţei terenurilor împădurite, prin promovarea unei noi practici de gestionare durabilă a pădurilor. Intenţionăm ca suprafeţele împădurite să fie majorate până la 15% din teritoriul ţării. Alte prevederi importante ale proiectului ţin de stoparea degradării biodiversităţii forestiere, prin promovarea tipului natural de pădure şi asigurarea diversităţii biologice a pădurii, interzicerea fragmentării terenurilor fondului forestier, a construcţiilor şi arendarea neautorizată”.

Este mai greu de înţeles din contul căror terenuri se poate produce creşterea suprafeţelor, în condiţiile în care pământurile Moldovei îşi au deja stăpânii identificaţi. În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că plantările desfăşurate în cadrul tradiţionalelor zile de înverzire a plaiului aproape că nu au influenţat suprafeţele existente în sensul creşterii lor. De cele mai multe ori ne-am ales doar cu poze uitate prin albume şi cu mijloace trecute de pe un cont pe altul pentru procurarea puieţilor.

Partea însemnată a Codului silvic o reprezintă mai puţin reformarea termenilor şi a situaţiilor şi mai mult cele 17 anexe care stabilesc instrumentariul de gospodărire şi de protecţie a fondului silvic. Marele pericol al pădurilor este până la urmă omul prin intervenţiile sale fie determinate de un redus grad de conştientizare a consecinţelor, fie determinate de interesul strict material al acestuia. Da, este vorba despre daune aduse florei şi faunei, este vorba despre tăierile neautorizate, despre popularea unor zone legitimate prin acte permisive care lasă loc de interpretări – toate cumulând un prejudiciu greu de recuperat, dar care, luate separat, totuşi prezintă grade diferite de pericol. Nu este treaba noastră să dăm aprecieri sau să facem topuri ale fenomenelor în funcţie de pericolul pe care îl prezintă un fenomen sau altul, o încălcare sau alta, dar, credem, există totuşi o mare diferenţă între nişte stupi rămaşi în pădure câteva zile peste termenul stabilit în biletul forestier şi cât de legal este drumul parcurs de către camionul cu lemn de foc de la pădure până pe strada Cheiului din capitală.

Un exerciţiu de sinceritate ne dă curajul să spunem că este oarecum hazliu ca în lista penalităţilor şi plăţilor percepute de la proprietarii de ovine, cabaline şi bovine, în cazul în care aceştia intră cu turma sau cireada în pădure, să găsim şi albinele. Înţelegem că albinarii fac, până la urmă, un ban din mierea lor şi că ar fi de unde scoate o amendă, însă poate totuşi ne sprijinim în deciziile noastre pe alte principii decât cele de ordin financiar. Cu atât mai mult cu cât nu vedem cum ar putea albinele consuma ceva sau cum ar duce la epuizare anumite volume.

În plus, efortul silvicultorilor de a măsura dauna pe care o aduc albinele, poate fi orientat bunăoară spre a aduce claritate cât lemn de foc pleacă din pădure ca să ajungă la soba ţăranului trecând în mod obligatoriu prin contabilitate. Sau, la fel de important: cine totuşi încasează partea cea mai mare de bani – pădurea sau intermediarii care cresc preţul lemnului de foc fără ca nivelul de trai al cetăţeanului, mărimea pensiei sau a salariului minim din ţară să le genereze insomnii.

Asta ar fi doar una din multele întrebări la care este chemat să răspundă Codul silvic aprobat relativ recent de către guvern şi văzut pe coridoarele Parlamentului Republicii Moldova.

În principiu, documentul aduce explicaţii într-un limbaj păzit de ambiguităţi şi neologisme ale căror înţelesuri nu le-ar prinde pădurarii dintr-o singură lectură, inclusiv când li se explică ce înseamnă dezvoltarea durabilă a pădurilor: “administrarea şi utilizarea pădurilor astfel încât să-şi menţină şi să-şi amelioreze biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea, sănătatea, în aşa fel încât să asigure, în prezent şi în viitor, capacitatea de a exercita funcţiile multiple ecologice, economice şi sociale permanente la nivel local, regional, naţional şi global fără a crea prejudicii altor ecosisteme”. Există însă un limbaj şi mai simplu: păstrarea pădurilor cel puţin în starea în care o găsim în amintirile noastre şi în tinereţea bunicilor, aşa cum ar trebui să fie pentru a întâlni pe poteci căprioare, aşa cum ar trebui să fie pentru a ne trezi cu ghiocei lângă buza papucilor, aşa cum ar trebui să fie pentru a o putea lăsa moştenire într-un testament imaginar sub care să-şi pună semnătura toţi oamenii acestui pământ.

Da, e un limbaj mai puţin propriu creaţiei legislative, dar care ar putea garanta respectarea întocmai a legii.

capital.market.md

La începutul perioadei respective, deciziile s-au adoptat mai mult privind peste gardul vecinului: bâjbâind şi într-o nesiguranţă pe care nu am mai avut-o până acum.

Timpul a scos în evidenţă câteva formate prin care s-a încercat continuarea activităţilor, chiar dacă unele dintre acestea nu au fost capabile să păstreze cifrele de afacere la nivelul anilor precedenţi.

O parte din agenţii economici au ajuns la concluzia că soluţia cât de cât salvatoare ar fi diminuarea orelor de muncă. În principiu, nu există domeniu în care să nu se fi recurs la această măsură. Industria grea a aplicat această metodă în proporţie de 80 la sută, industria energetică – 67 la sută, agroalimentară – 54 la sută, sectorul financiar-bancar – 47 la sută, comerţul şi industria uşoară – în jur de 45 la sută.

E important să constatăm că majoritatea domeniilor au încercat să reducă costurile prin implicarea directă a forţei de muncă, ceea ce a adus schimbări esenţiale în condiţia financiară a angajaţilor. Concediile din cont propriu a fost soluţia pe care s-a mizat în circa jumătate din unităţile HoReCa. Mulţi dintre angajaţi au acceptat aceste concedii păstrând convingerea că soluţia e una pe termen scurt, după care lucrurile vor reveni la normal. Da, au fost şi asemenea cazuri, însă de cele mai multe ori concediile din cont propriu s-au transformat în concedieri, iar localurile au fost lăsate în seama unui lacăt ameninţat de rugină. Tot la concedii din cont propriu au apelat şi unităţile din industria agroalimentară, uşoară şi farmaceutică – circa 60 la sută, acestea însă au revenit la activităţi în volum normal dat fiind caracterul esenţial al acestora.

Un alt instrument de reducere a costurilor de personal a fost şomajul tehnic. Termenul nu a fost inventat odată cu instituirea stării de urgenţă, acesta fiind cunoscut cel puţin între coperţile Codului Muncii. Potrivit legislaţiei, şomajul tehnic reprezintă imposibilitatea temporară a companiei de continuare a activităţii. Altfel spus, angajaţii trimişi în şomaj tehnic se pomenesc cu contractul suspendat pe o anumită perioadă de timp ce nu poate depăşi patru luni de zile. E de înţeles că acest caz definit în Codul Muncii avea misiunea de a clarifica relaţia angajat-angajator în eventua­litatea survenirii unei situaţii excepţionale în perimetrul unei entităţi economice. Nimeni nu s-a gândit sub nicio formă că acest “caz unic” ar putea căpăta la un moment dat anume o extindere care ar acoperi întreaga hartă a R. Moldova.

Legislaţia prevede două forme de şomaj tehnic: cu acordul salariatului sau fără acordul salariatului. În cazul şomajului tehnic cu acordul salariatului, contractul de muncă se va suspenda fără ca salariaţii să primească indemnizaţii. În al doilea caz, adică şomajul tehnic fără acordul salariaţilor, aceştia beneficiază lunar de o indemnizaţie de 50 la sută din salariul lor de bază.

Pe perioada crizei, şomajul tehnic a fost soluţia acceptată în special de sectoarele cu o putere financiară mai mare, cum ar fi sectorul bancar. Absolut toate unităţile bancare din Moldova au recurs la şomajul tehnic, ceea ce înseamnă că au avut posibilitatea de a reduce cu circa 50 la sută costurile de personal. În industria automotive, la şomaj tehnic au recurs 67 la sută din total. Angajatorii din turism, industria uşoară şi industria agroalimentară au făcut uz de acest drept în proporţie de circa 50 la sută.

O măsură mai puţin populară a fost staţionarea. Deşi staţionarea înseamnă “stingerea luminii la ieşire”, aceasta păstrează totuşi o doză de optimism printre angajaţi că “iată-iată, peste câteva zile…” vor reveni la locul de muncă. Circa o treime din companii au ajuns în situaţia de a anunţa staţionări. Nu şi industria farmaceutică, care a evitat în totalitate o asemenea măsură, spre deosebire de bănci şi industria energetică: 33 la sută din entităţi au staţionat pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp.

Cea mai dureroasă măsură a fost disponibilizarea de personal. Cred că ne putem înscrie în limitele logicii dacă vom presupune că toate măsurile supuse descrierii până acum au fost alese pentru a se evita disponibilizarea de personal. În principiu, agenţii economici s-au pomenit presaţi pe de o parte de costurile de personal sufocante în condiţiile unor limitări de organizare a proceselor de producere, iar pe de altă parte – de piaţa muncii cu braţe de muncă greu de încadrat în formatul unor exigenţe de calitate.

Cu toate acestea, pare-se costurile de personal au fost prioritare, motiv din care la disponibilizări au recurs inclusiv automotivele şi industria uşoară, sectoare care au trăit constant un acut deficit de braţe de muncă.

Cele mai mari disponibilizări au operat HoReCa – 9 la sută, turismul – 17 la sută şi comerţul – 29 la sută.

Da, sunt de înţeles problemele cu care s-au confruntat constant agenţii economici, sunt de înţeles eforturile acestora în vederea păstrării afacerilor şi sunt uşor de măsurat pierderile pe care le-au suportat toţi cei care, în mod normal, visau la rapoarte cu multe, multe plusuri. Dar tot atât de clar e că angajaţii au fost cei care au coparticipat cu toată suferinţa la salvarea acestor afaceri. Cum? Acceptând volens-nolens tăierile de salariu, reducerea orelor de muncă, rescrierea contractelor şi, în cel mai dramatic caz, disponibilizarea.

Spuneam la începutul acestui text că anul trecut a scris acel manual de comportament în situaţii de genul celor pe care le-am trăit şi în care am lucrat cu toţii. Administratorii afacerilor – mai mici sau mai mari – au în arsenal câteva soluţii probate deja şi parcurse de la prima până la ultima scenă. Angajaţii... Şi angajaţii ştiu câte ceva. Că o parte a costurilor le vor plăti ei şi că există domenii în care, în situaţii de criză, uşile se închid foarte şi foarte uşor, dar se redeschid nespus de greu. Sau nu se mai deschid deloc.

capital.market.md

Deocamdată, cele mai mari întreprinderi industriale sunt în Zonele Economice Libere (ZEL). De exemplu, doar ZEL Bălţi reprezintă 15% din totalul exporturilor R. Moldova, iar producţia industrială constituie 25% din totalul producţiei industriale orientată spre export.

În industria prelucrătoare au activat 3,6 mii de întreprinderi sau 10,0% din totalul întreprinderilor active. În anul 2019, rata de creare a întreprinderilor noi a constituit 14,7%, ceea ce reprezintă numărul de întreprinderi nou create raportat la numărul de întreprinderi active în anul de referinţă. Totodată, în perioada analizată, rata de desfiinţare a întreprinderilor a constituit 25,4%, ceea ce reprezintă numărul de întreprinderi desfiinţate (lichidate) raportat la numărul de întreprinderi active, în anul 2019.

În acelaşi timp, din numărul de întreprinderi nou create în 2018, 46,8% au rămas active în anul 2019. Concomitent, din numărul de întreprinderi nou create în anul 2017, în anul de referinţă au rămas active doar 40,5%. În anul 2019, întreprinderile cu formă de proprietate privată (R. Moldova) constituiau 32,7 mii unităţi (91,5% din totalul întreprinderilor active), cu proprietate publică – 0,6 mii (1,8%), străină – 1,5 mii (4,2%), iar cu formă de proprietate întreprinderi mixte – 0,9 mii. În profil teritorial numărul întreprinderilor active a fost repartizat după cum urmează: municipiul Chişinău – 22,6 mii (sau 63,3% din numărul total al întreprinderilor active), regiunea de dezvoltare Centru – 5,5 mii (15,3%), Nord – 4,6 mii (12,9%), Sud – 1,9 mii (5,4%) şi UTA Găgăuzia – 1,1 mii (3,1%).

Businessul din comerţ, uşor de dezvoltat

Odată cu evoluţia în timp a mecanismelor de piaţă, au fost create condiţii prielnice, care au favorizat dezvoltarea micului business în sfera comerţului în ritmuri mult mai rapide decât în alte ramuri ale economiei, stimulând fondarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Situaţia se explică prin faptul că în comerţ afacerea este mai uşor de organizat, necesită capital iniţial mic, este posibilă recuperarea rapidă a investiţiilor, se poate obţine un profit într-un timp relativ redus şi, în consecinţă, comerţul este mai atractiv în comparaţie cu alte genuri de activitate.

Cota populaţiei angajate în comerţ reprezintă o cotă substanţială a potenţialului uman al ţării, care necesită o evaluare nu numai cantitativă, dar şi calitativă (sub aspectul instruirii). Personalul angajat în comerţ de cele mai dese ori nu are o pregătire specială. De aceea este absolut necesară implicarea instituţiilor de învăţământ superior şi mediu de specialitate cu profil economico-comercial în organizarea studiilor comerciale şi de perfecţionare continuă a cadrelor din comerţ, în instruirea şi atestarea lucrătorilor fără studii comerciale, care deja activează în comerţ. Actualmente pregătirea cadrelor în domeniul merceo­logiei şi comerţului se realizează în două instituţii de învăţământ superior şi în 25 unităţi de învăţământ secundar profesional şi mediu de specialitate (colegii).

„Sub aspect calitativ, au fost înregistrate evoluţii atât pozitive, cât şi negative. Schimbările pozitive constau în modernizarea actelor de schimb (formele de distribuţie şi comercializare) şi a mijloacelor de comerţ (tehnici comerciale), vechile forme tradiţionale de schimb fiind substituite treptat prin forme moderne, potrivit conceptului de dezvoltare durabilă şi globalizare. Ia amploare comerţul la distanţă, în special comerţul electronic, vânzările directe şi cele bazate pe acordurile de franciză, dispar micile magazine şi se extind magazinele lanţ, inclusiv de tipul „cash and carry” – este vorba de comerţul integrat, realizat de întreprinderile ce dispun de mari suprafeţe comerciale”, se arată în strategia Guvernului de dezvoltare a comerţului intern.

În paralel cu magazinele mari, se dezvoltă rapid magazinele de firmă ale producătorilor din ţară, care constituie o parte integrantă a distribuţiei comerciale. Spre exemplu, în mun. Chişinău funcţionează peste 40 magazine ale SA „JLC”, 13 magazine ale SA „Franzeluţa”, 9 magazine ale SA „Carmez”, 7 magazine ale SA „Zorile”, 4 magazine ale SA „Ionel” etc.

Piaţa internă, inundată de importuri

Autorităţile constată că, urmare a efectuării diagnosticului comerţului interior şi estimării resurselor de mărfuri prezente pe piaţa internă de consum, s-a depistat o situaţie paradoxală: producem tot mai puţin, dar consumăm tot mai mult. Piaţa internă de consum este alimentată preponderent din importuri, care constituie aproximativ 2/3 din potenţialul de marfă existent pe piaţă. O bună parte din produse se comercializează ilegal. Comerţul ilicit reprezintă un fenomen negativ în dezvoltarea pieţei interne de consum şi presupune practicarea activităţii în comerţ (import, distribuire, vânzare, cumpărare de bunuri) în afara legii. În această secţiune sunt reproduse două componente ale comerţului ilicit: contrabanda, adică importul ilegal peste frontieră, şi punerea în circulaţie a produselor contrafăcute, care constă în afişarea unei mărci comerciale fără acceptul proprietarului mărcii respective.

Principalele stimulente ale contrabandei sunt diferenţele de preţuri şi ale sistemelor de impozitare din diferite ţări. Astfel, o bună parte din mărfuri sunt introduse în ţară prin contrabandă cu eschivarea de la controlul vamal – ascunderea produselor în locuri special pregătite sau adaptate în acest scop, folosirea frauduloasă a documentelor de însoţire a produselor, nedeclararea sau declararea neautentică a încărcăturilor în documentele vamale.

Un alt aspect al comerţului ilicit este plasarea pe piaţă a produselor contrafăcute. Un raport al Comisiei Europene privind intervenţiile vamale plasează R. Moldova pe locul patru printre ţările de provenienţă a mărfurilor contrafăcute ce sosesc în Europa, cu o pondere de circa 2% din volumul total al mărfurilor sechestrate la frontieră. Pe piaţa internă de consum se depistează mărfuri contrafăcute atât din import, cât şi de origine locală. Dintre categoriile de produse, cel mai frecvent oprite în vamă sunt ţigările (19%), alte produse din tutun (16%), etichetele (13%), băuturile alcoolice şi medicamentele (10%). China continuă să constituie principala sursă de produse contrafăcute cu o pondere de 64% din totalul de articole care încalcă drepturile de proprietate intelectuală.

„Una din problemele stringente cu care se confruntă sectorul comerţului interior este dezechilibrul existent în amplasarea şi dezvoltarea infrastructurii comerciale în municipii şi în restul localităţilor, precum şi ritmul scăzut de extindere a acesteia în localităţile rurale. Astfel, există sate în care funcţionează câte un magazin şi sate în care nu există nici unul. Situaţia este şi mai dramatică în cazul unităţilor de prestări servicii. În localităţile rurale nu sunt unităţi de colectare a produselor agricole, ateliere de confecţionare/reparaţii, farmacii, frizerii, cantine etc. Populaţia rurală procură produse de primă necesitate de la pieţe, organizate în sate în zilele de odihnă de către comercianţi individuali, în special deţinători de patentă. Aceştia vând produse nesigure, nu deţin acte de provenienţă şi de calitate a produselor, ceea ce are ca efect crearea concurenţei neloiale între operatorii pieţei, inclusiv pentru întreprinderile cooperaţiei de consum”, se mai spune în strategia de dezvoltare a comerţului.

capital.market.md