CE 1160x100 4 2

Joi, 11 Februarie 2021 16:23

În situaţii de criză, porţile companiilor se închid uşor, dar se deschid foarte greu

unemployer1Trebuie să recunoaştem că anul 2020, prin diferenţele sale de manifestare necunoscute nici de către cel mai tânăr angajat în economia lumii, nici de marile academii puse pe interminabile studii asupra tuturor proceselor pe care le are viaţa, a obligat lumea să formuleze, să elaboreze şi să aibă pregătite modele de transformare rapidă şi de reorientare eficientă a capacităţilor, modele prin care viaţa să-şi poată păstra ritmurile, şansele şi încrederea într-un viitor sigur. Este anul în care s-au scris manuale, care trebuie, dacă nu învăţate, atunci cel puţin ţinute la vedere, pe poliţa din faţă a administratorilor de business.

La începutul perioadei respective, deciziile s-au adoptat mai mult privind peste gardul vecinului: bâjbâind şi într-o nesiguranţă pe care nu am mai avut-o până acum.

Timpul a scos în evidenţă câteva formate prin care s-a încercat continuarea activităţilor, chiar dacă unele dintre acestea nu au fost capabile să păstreze cifrele de afacere la nivelul anilor precedenţi.

O parte din agenţii economici au ajuns la concluzia că soluţia cât de cât salvatoare ar fi diminuarea orelor de muncă. În principiu, nu există domeniu în care să nu se fi recurs la această măsură. Industria grea a aplicat această metodă în proporţie de 80 la sută, industria energetică – 67 la sută, agroalimentară – 54 la sută, sectorul financiar-bancar – 47 la sută, comerţul şi industria uşoară – în jur de 45 la sută.

E important să constatăm că majoritatea domeniilor au încercat să reducă costurile prin implicarea directă a forţei de muncă, ceea ce a adus schimbări esenţiale în condiţia financiară a angajaţilor. Concediile din cont propriu a fost soluţia pe care s-a mizat în circa jumătate din unităţile HoReCa. Mulţi dintre angajaţi au acceptat aceste concedii păstrând convingerea că soluţia e una pe termen scurt, după care lucrurile vor reveni la normal. Da, au fost şi asemenea cazuri, însă de cele mai multe ori concediile din cont propriu s-au transformat în concedieri, iar localurile au fost lăsate în seama unui lacăt ameninţat de rugină. Tot la concedii din cont propriu au apelat şi unităţile din industria agroalimentară, uşoară şi farmaceutică – circa 60 la sută, acestea însă au revenit la activităţi în volum normal dat fiind caracterul esenţial al acestora.

Un alt instrument de reducere a costurilor de personal a fost şomajul tehnic. Termenul nu a fost inventat odată cu instituirea stării de urgenţă, acesta fiind cunoscut cel puţin între coperţile Codului Muncii. Potrivit legislaţiei, şomajul tehnic reprezintă imposibilitatea temporară a companiei de continuare a activităţii. Altfel spus, angajaţii trimişi în şomaj tehnic se pomenesc cu contractul suspendat pe o anumită perioadă de timp ce nu poate depăşi patru luni de zile. E de înţeles că acest caz definit în Codul Muncii avea misiunea de a clarifica relaţia angajat-angajator în eventua­litatea survenirii unei situaţii excepţionale în perimetrul unei entităţi economice. Nimeni nu s-a gândit sub nicio formă că acest “caz unic” ar putea căpăta la un moment dat anume o extindere care ar acoperi întreaga hartă a R. Moldova.

Legislaţia prevede două forme de şomaj tehnic: cu acordul salariatului sau fără acordul salariatului. În cazul şomajului tehnic cu acordul salariatului, contractul de muncă se va suspenda fără ca salariaţii să primească indemnizaţii. În al doilea caz, adică şomajul tehnic fără acordul salariaţilor, aceştia beneficiază lunar de o indemnizaţie de 50 la sută din salariul lor de bază.

Pe perioada crizei, şomajul tehnic a fost soluţia acceptată în special de sectoarele cu o putere financiară mai mare, cum ar fi sectorul bancar. Absolut toate unităţile bancare din Moldova au recurs la şomajul tehnic, ceea ce înseamnă că au avut posibilitatea de a reduce cu circa 50 la sută costurile de personal. În industria automotive, la şomaj tehnic au recurs 67 la sută din total. Angajatorii din turism, industria uşoară şi industria agroalimentară au făcut uz de acest drept în proporţie de circa 50 la sută.

O măsură mai puţin populară a fost staţionarea. Deşi staţionarea înseamnă “stingerea luminii la ieşire”, aceasta păstrează totuşi o doză de optimism printre angajaţi că “iată-iată, peste câteva zile…” vor reveni la locul de muncă. Circa o treime din companii au ajuns în situaţia de a anunţa staţionări. Nu şi industria farmaceutică, care a evitat în totalitate o asemenea măsură, spre deosebire de bănci şi industria energetică: 33 la sută din entităţi au staţionat pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp.

Cea mai dureroasă măsură a fost disponibilizarea de personal. Cred că ne putem înscrie în limitele logicii dacă vom presupune că toate măsurile supuse descrierii până acum au fost alese pentru a se evita disponibilizarea de personal. În principiu, agenţii economici s-au pomenit presaţi pe de o parte de costurile de personal sufocante în condiţiile unor limitări de organizare a proceselor de producere, iar pe de altă parte – de piaţa muncii cu braţe de muncă greu de încadrat în formatul unor exigenţe de calitate.

Cu toate acestea, pare-se costurile de personal au fost prioritare, motiv din care la disponibilizări au recurs inclusiv automotivele şi industria uşoară, sectoare care au trăit constant un acut deficit de braţe de muncă.

Cele mai mari disponibilizări au operat HoReCa – 9 la sută, turismul – 17 la sută şi comerţul – 29 la sută.

Da, sunt de înţeles problemele cu care s-au confruntat constant agenţii economici, sunt de înţeles eforturile acestora în vederea păstrării afacerilor şi sunt uşor de măsurat pierderile pe care le-au suportat toţi cei care, în mod normal, visau la rapoarte cu multe, multe plusuri. Dar tot atât de clar e că angajaţii au fost cei care au coparticipat cu toată suferinţa la salvarea acestor afaceri. Cum? Acceptând volens-nolens tăierile de salariu, reducerea orelor de muncă, rescrierea contractelor şi, în cel mai dramatic caz, disponibilizarea.

Spuneam la începutul acestui text că anul trecut a scris acel manual de comportament în situaţii de genul celor pe care le-am trăit şi în care am lucrat cu toţii. Administratorii afacerilor – mai mici sau mai mari – au în arsenal câteva soluţii probate deja şi parcurse de la prima până la ultima scenă. Angajaţii... Şi angajaţii ştiu câte ceva. Că o parte a costurilor le vor plăti ei şi că există domenii în care, în situaţii de criză, uşile se închid foarte şi foarte uşor, dar se redeschid nespus de greu. Sau nu se mai deschid deloc.

capital.market.md

ODIMM logo
280 70
Яндекс.Метрика