Una din principalele probleme apărute între contribuabili și Serviciul Fiscal de Stat, o reprezintă interpretarea prevederilor controversate din cadrul legislației fiscale. În varianta ideală, orice modificare survenită în legislația fiscală, trebuie să urmărească trei scopuri principale:
- Întrebările privind politica bugetară;
- Eliminarea lacunelor fiscale;
- Înlăturarea prevederilor controversate din legislația fiscală.
Practic, însă (în acest articol nu vor fi dicutate întrebările referitoare la politica bugetară și a lacunelor fiscale), observăm faptul că, fiecare schimbare din legislația fiscală, de regulă, o complică. Iar sporirea încurcăturii legislative stârnește un număr mai mare de puncte contradictorii.
Autorul nu consideră că ar putea fi creată o lege ideală, care ar exclude orice posibilitate de interpretare ambiguă. Nicio lege nu poate să descrie toate situațiile posibile, care pot fi întâlnite în cadrul practicii economice. Cu siguranță, crearea unei legislații ideale – este o utopie, însă acest aspect nu spune că nu trebuie să se tindă spre perfecțiune.
Un exemplu bun al „modificărilor care complică lucrurile" a devenit introducerea unui regim special de impozitare al „agenților economici subiecți ai sectorul întreprinderilor mici și mijlocii" (Codul Fiscal (CF), titlul II, capitolul 7.1). Scopul inițial al acestor schimbări era asigurarea controlului asupra domeniului comerțului cu amănuntul (reparații, alimentație publică și alte servicii, oferite populației).
Întrucât acest domeniu nu putea fi controlat în mod eficient, în cadrul legislației fiscale generale, a existat intenția (corectă din punct de vedere strategic) de a simplifica radical administrarea fiscală pentru întreprinderile comerciale cu amănuntul, utilizând regimul fiscal simplificat. În varianta finală, subiecți ai impozitului cu cota de 3% au devenit „agenții economici care nu sunt înregistrați ca plătitori de TVA, cu excepția gospodăriilor țărănești (de fermier) și întreprinzătorilor individuali" (articolul 54.1 din Codul Fiscal). Cu alte cuvinte, subiecți ai regimului de impozitare redus au devenit nu domeniul comerțului cu amănuntul, ci întreprinderile, a căror venit din activități operaționale, timp de un an calendaristic, nu este mai mare de 600000 lei (dacă nu sunt înregistrate în calitate de plătitori de TVA, conform art. 54.1 (3) a CF ). Scrisoarea Ministerului Finanțelor Nr(26-08/2-02/1/1211)17/22 din 02.03.12, a clarificat ordinea impunerii a întreprinderilor mici și mijlocii (art. 7.1, CF).
Să atragem atenția la următoarele aspecte.
În primul rând, nu este clar scopul fixării impozitului de 3% din cifra de afaceri. Totodată, introducerea acestui impozit nu a fost „legată" cu deducerile de la sursa de plată (drepturile de autor, pre-plata dividendelor ș.a). În plus, subiecților acestui impozit nu le-au fost oferite facilități în taxe și impozite.
În al doilea rând, legislatorii „au uitat" de faptul că printre cei care nu sunt plătitori de TVA, pot fi și întreprinderi cu un venit anual din vânzări de peste 600 mii lei.
În al treilea rând, scrisoarea a accentuat starea confuză a contribuabililor. În articolul 54.1 (3) este indicat faptul că „Agenții economici menționați la alin.(1) care, la situația din 31 decembrie a perioadei fiscale precedente perioadei fiscale de declarare, au obținut venit din activități operaționale în sumă de la 100000 la 600000 lei pot alege regimul de impozitare prevăzut de prezentul capitol sau de impozitul aplicat în modul general stabilit".
Citim în scrisoare: „Dreptul de a alege între regimul de impozitare (...) și impozitul aplicat în mod general stabilit (...) îl au doar întreprinderile, care s-au înregistrat benevol în calitate de plătitori de TVA".
Însă, întreprinderile „care s-au înregistrat benevol în calitate de plătitori de TVA", conform alineatului (1) din art. 54.1 al CF nu pot fi încadrate în categoria plătitorilor impozitului de 3% din venit?!
Explicațiile ulterioare și modificările legislative nu au clarificat situația. Astfel, conform scrisorii Ministerului Finanțelor Nr. 14/3-07/17 din 18 ianuarie 2013: „Din momentul alegerii unui anumit regim de impozitare și indicarea lui în politicile contabile, agentul economic nu poate alege un alt regim de impozitare în decursul anului fiscal curent".
În scrisoarea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat (IFPS) Nr. 26-08/1-12-71/513/60 din 25 ianuarie 2013 citim:
„Astfel, conform alineatelor (1) și (3) art. 54.1 al Codului Fiscal (în varianta actuală, până la modificările aduse de legea Nr. 178 din 11.07.12, în vigoare din 14.09.12), subiecții impunerii a impozitului pe venit din activități operaționale sunt agenții economici care nu sunt întregistrați ca plătitori de TVA. Cu toate acestea, dreptul de a alege regimul de impozitare se răsfrânge asupra agenților economici care, la situația din 31 decembrie a perioadei fiscale precedente perioadei fiscale de declarare, au obținut venit din activități operaționale în sumă de la 100000 la 600000 lei. În aceste scopuri, trebuie menționat faptul că dreptul de alegere a regimului de impunere general al impozitului pe venit trebuie aplicat prin înregistrarea benevolă în calitate de contribuabil al TVA, conform alin.(2) art 112 al Codului Fiscal".
Survine întrebarea, oare legislatorii nu-și dau seama că există contribuabili care efectuează doar livrări fără TVA și primesc venit din activitățile operaționale în sumă de la 100000 până la 600000 lei? Cum ar putea un agent economic să se înregistreze de bunăvoie, dacă el nu îndeplinește condițiile înregistrării benevole (art. 112 (2) CF) – nu are un volum de 100 mii de livrări impozabile de mărfuri, servicii, într-o perioadă de 12 luni consecutive? De ce să vorbim despre un eventual drept de alegere a regimului fiscal?
Probabil, cauza principală a controverselor fiscale este interpretarea diferită de către contribuabili și autoritățile fiscale a unor anumite prevederi ale Codului Fiscal. Care ar fi principiile și mecanismele de soluționare ale acestei probleme, propuse de Codul Fiscal?
1. Impozitul trebuie să conțină un anumit set de caracteristici. Cu alte cuvinte, un impozit poate fi considerat stabilit, doar dacă include toate elementele caracteristice stabilite. Art.6 (9) din CF, determină faptul că, la stabilirea impozitelor și taxelor se determină următoarele elemente: obiectul impunerii ; subiectul impunerii (contribuabilul); sursa de plată a impozitului sau taxei; unitatea de impunere; cota (cotele) de impunere; termenul de achitare a impozitelor sau taxelor; facilitățile (înlesnirile) fiscale.
2. Punctul „b)" al Art. 6 (8) al CF, precizează faptul că fiecare impozit trebuie să aibă la bază principiul certitudinii impunerii. Acest principiu necesită existența de norme juridice clare, care exclud interpretările arbitrare, claritate și precizie a termenilor, a modalităților și sumelor de plată pentru fiecare contribuabil, permițând acestuia o analiză ușoară a influenței deciziilor sale de management financiar asupra sarcinii lui fiscale.
3. Toate îndoielile apărute la aplicarea legislației fiscale se vor interpreta în favoarea contribuabilului (Art.11 (1) din CF).
Aceste trei dispoziții ale Codului Fiscal au o mare importanță pentru soluționarea contradicțiilor fiscale. În primul rând, ele sunt îndreptate spre: excluderea interpretării unilaterale a legilor fiscale, în favoarea Serviciului Fiscal de Stat; protecția intereselor contribuabililor.
În al doilea rând, ele solicită de la legislatori implementarea unor legi fiscale clare și definite. Căci pare a fi imposibilă aplicarea unor măsuri de responsabilitate contribuabililor, în baza unui act normativ care nu corespunde cerințelor de claritate și definire.
În al treilea rând, Art.11 (1), în sine, consolidează prezumția de conștiinciozitate a contribuabilului. Aceasta reiese din cerința de prezență a tuturor elementelor caracteristice ale impozitului (Art.6 (9) din CF) și principiul certitudinii impunerii (punctul „b" din Art.6 (8) al CF). Altfel spus, dacă actele normative din cadrul legislației fiscale nu corespund cerințelor de claritate și definire, atunci toate dubiile posibile trebuie să fie interpretate în favoarea contribuabilului.
Pentru o imagine obiectivă, remarcăm faptul că nu toate îndoielile trebuie să fie interpretate în favoarea contribuabilului, ci doar acelea, care se bazează pe ambiguitățile inerente actelor normative.
Notițe:
i legislatorii nu au luat în considerare faptul că întreprinderile pot avea livrări fără TVA, iar pentru înregistrarea benevolă, după cum recomandă Art.54.1 (3), trebuie să ai minim 100000lei de livrări impozabile (în conformitate cu cerințele Art.112 (2) din CF). Cu alte cuvinte, alegerea benevolă a regimului de impozitare, de fapt, nu există.
iiConform experienței din anul 2012, existența unui regim de impozitare special (de 3%), complică în mod semnificativ administrația fiscală, atât pentru contribuabili, cât și pentru autoritățile fiscale. În opinia noastră, ar fi mai adecvat ca el să fie anulat.
iiiDefinirea de tipul „obiectul impunerii – material impozabil" nu poate fi atribuită termenilor juridici, fiind, mai curând, un termen din domeniul alchimiei (de la autor).
Acest articol este scris pentru MyBusiness.md
